Articole, eseuri în limbă română

“Aveam aceeaşi vârstă şi am fost tovarăşi de joacă vreo 4-5 veri timp de 3 luni pe an, când părinţii mă trimiteau în vacanţă la bunici, într-un sat plin de struguri de pe malul Dunării. Schimbam cărţi – citeam în draci Karl May şi Alexandre Dumas –, ne căţăram prin copaci (de fapt, îmi amintesc doar că o dată ne-am suit într-un măr, ea era mai sus decât mine şi râdea; râdeam şi eu şi mă gândeam că sigur o să cad) şi am fost foarte aproape să ne înecăm împreună.”

“Știe cum să lucreze cu ciocolata, pentru că a furat meserie de la bunicul Jean, din partea mamei. În toate verile copilăriei, petrecute în Moldova, era răsfățat cu pandișpan și ciocolată caldă, pentru că îl ajuta pe bunic să pudreze bomboane cu cacao sau zahăr. Îl privea cum meșterea marțipan din sâmburi de caise (din lipsă de migdale), cum prepara rețeta proprie de ciocolată din pudră și unt de cacao cu amidon de porumb, și torturi felurite cu trandafiri de zahăr pentru mai marii orașului. Stinică Gheorghe, bunicul în cauză, devenise Jean când a intrat băiat de prăvălie la o cofetărie din Iași. Apoi a ajuns calfă, ucenic, lucrător-cofetar și, în final, meșter cofetar în 1935. Doi ani mai târziu, de Paște, și-a deschis prăvălia lui cu bomboane de ciocolată și alte prăjitureli, „La Jean”.”

Faina treaba! :slight_smile:
a si fost aici o emisiune cu olarit, stilul masterchef, dar cu amatori care aveau pasiunea asta. Ff misto, mi-a placut la nebunie.

1 Like

http://fermadeganduri.ro/2016/08/09/teoria-cafelei/

“Când aveam musafiri era şi mai rău: toată lumea participa la ritual atunci când venea momentul. De obicei un adult intra brusc în cameră, întreba cine bea cafea şi începea să numere. Oamenii ridicau mâna, şase, şapte, opt, deci opt?”

2 Likes

“„Ai grijă unde mănânci, dacă vrei să te întorci întreg de acolo” a fost multă vreme prima chestie pe care o auzeam după ce spuneam cuiva că merg în India. Pentru Mexic, s-a schimbat în „ai grijă să nu te răpească ăia pe stradă, că e grav cu traficanții”. În Iordania a fost „e plin de refugiați, ai grijă că ăia nu știu multe”. De fapt, lucrurile au devenit amar-amuzante când și o banală călătorie profesională în Germania produce exclamații precum „te duci și tu fix acolo unde pun bombe”. Riscurile călătoriilor sunt inerente, nu există nicio discuție aici, însă relația noastră cu aceste riscuri – și felul în care deseori le supralicităm – răpește mult din ceea ce înseamnă o călătorie. Într-un fel, situația amintește de o altă mutație spectaculoasă a societății noastre, la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, când tabloidizarea televiziunilor prin cablu (în special fenomenul Știrile de la ora 5) a dus la explozia sentimentului că în România există un nivel foarte ridicat de criminalitate. În lipsa unei înțelegeri a ideii de proporționalitate, orice informație despre un loc puțin cunoscut ajunge să devină definitorie pentru acel loc, deși ea reprezintă de cele mai multe ori o simplă excepție, indiferent dacă e vorba de riscul de a fi răpit, de a fi victima unui atentat, de a ți se face rău de la mâncare, etc.”

1 Like

“Cititul ziarului era un soi de obicei de familie, ca masa de duminică, o chestie pe care o făceam împreună. Pe lângă nelipsitul cotidian, se adăugau diverse publicaţii „de nişă“, în funcţie de preferinţele fiecăruia: maică-mea, de exemplu, era abonată la „Viaţa Medicală“, iar tata era pasionat de „Revista fenomenelor paranormale“.”

Da, tare trist mi se pare ca se duc pe apa sambetei toate ziarele si revistele. Dimineata cand plecam la scoala sau la serviciu ma opream langa chioscul de langa casa sa imi umplu papornita.
In ritmul asta, chioscurile de ziare o sa ramana doar o amintire pe care generatiile viitoare o vor considera un alt element SF la fel ca telefonul fix cu disc.
Ce mai rugam omul de la chioscul de ziare sa imi pastreze presa :slight_smile: Ba mai mult, il facusem sa imi aduca in mod special si Lettre international, revista care nu cred ca se mai publica in Romania de ceva ani :frowning:

“Pare simplu să împarți oamenii în cinstiți sau hoți, în mincinoși sau sinceri, în oameni morali și imorali, după faptele lor. Însă cum poţi evalua bunătatea? Și cum te poți aprecia pe tine însuți în privința asta, avînd în vedere faptul că cei mai mulți dintre noi pornim de la premisa că sîntem niște oameni buni? N-am întîlnit niciodată pe cineva care să se considere pe sine un om rău și presupun că și un criminal notoriu își va găsi mereu circumstanțe atenuante. Orice faptă rea are o justificare, ne imaginăm că în spatele ei se ascunde, de fapt, binele care nu și-a găsit încă locul și timp potrivit să răbufnească, să dea pe dinafară.”

1 Like

Foarte trist, Chicky :pensive:

Trist, dar al naibii de adevărat.

Chiar vorbeam cu niste prietene acum recent. Imi spuneau ca multe dintre colege, ajunse deja in pozitii de conducere, cu cate un copil sau doi, cu rate mari la case, bone etc…au inceput sa fie tot mai prinse in sistem si nu mai fac fata. Nu mai fac fata la oboseala, nu mai au timp pentru ele, nu mai au timp nici pentru copii prea mult. E o lupta zilnica de a pastra pozitia si situatia financiara pe care o ofera. Dar psihic si fizic nu prea mai merge.
Si-ar lua un job mai fara stres, insa asta inseamna automat sa nu isi mai permita stilul de viata cu care s-au obisnuit. Si uite asa ajungi sa fii prins intr-un cerc vicios in care alergi si tot alergi, ca un mic hamster prins in cusca :sweat:

1 Like

http://adevarul.ro/educatie/scoala/zgarciti-nu-ignoranti-1_57f526265ab6550cb84afb4f/index.html

De data asta chiar nu sunt de acord cu Mircea Vasilescu si mi se pare ca generalizeaza mult prea usor si superficial problema.

“După încheierea campaniei, s-au căutat explicaţii şi am senzaţia că mai toată lumea s-a învârtit în jurul banilor. Eu nu cred că e vorba de bani, de zgârcenie, de sărăcie. Cred că e vorba de ignoranţă (care, ce-i drept, merge mână-n mână cu sărăcia, dar asta e o poveste mai complicată). Am două argumente. În primul rând, cred că la noi filantropia nu a trecut de genunchiul broaştei. Şi, în orice caz, cetăţeanul mediu nu are exerciţiul de a dona pentru artă şi cultură. Singurul mod pe care îl are la dispoziţie este mecanismul prin care poate redirecţiona 2% din impozitul pe venit către o organizaţie socială, culturală, umanitară etc. Dar mecanismul e greoi şi tot prin birocraţia statului trece. Ar fi mult mai simplu dacă oamenii ar putea dona bani direct către organizaţiile cu pricina, iar sumele respective ar fi scutite de impozit.”

Eu cred ca o societate isi dezvolta sentimentele filantropice atata timp cat nevoile de baza sunt indeplinite si sunt la un nivel decent. Atata timp cat oamenii vad ca nevoile de baza sunt fix la nivelul unei tari din lumea a treia este utopic sa le bati obrazul ca nu ii intereseaza cultura.
Discutam de filantropie intr-o societate in care esti informat despre folosinta acelor bani doar din stirile hotiilor prinse de catre DNA?! Arata-mi tu ca stat ca faci ce trebuie cu banii mei si apoi vino sa imi bati obrazul ca nu mai dau in plus pentru cultura.
In plus, uitam ca totusi din filantropie romanii pun mana de la mana lunar pentru spitalul de copii Marie Curie (asta e doar un exemplu care imi vine in minte), uitam ca am devenit experti in campanii de strans bani pentru probleme de sanatate pe care statul roman nu isi permite/nu vrea sa le rezolve. Aia nu este filantropie?!

Da, de exemplu aici, oamenii doneaza mereu si constant pentru tot felul de cauze. Dar in acelasi timp vezi ca se face ceva cu taxele pe care le platesti. In acelasi timp administratia are bunul simt sa te informeze constant si personal despre cum s-au folosit taxele tale! Abia cand tu ca stat vei ajunge la nivelul asta iti vei putea permite sa ceri societatii sa fie mai filantropica sau sa ii bati obrazul ca nu doneaza.

Cultura este la nivelul cel mai de sus pe scara piramizii lui Maslow. Foamea si sanatatea sunt pe primele locuri pentru un individ. Dar e mai usor sa le pui stampila de ignoranti celor care se zbat sa traiasca de la o zi la alta si nu mai au timp sa aprofundeze albume de arta.

În săli sunt vreo 15 clienți și cei mai mulți dintre ei par să aibă vârsta lui. Copiii de acum zece ani sunt adulții care își lasă familiile acasă pentru câteva ore de poveste cu eroi și super-puteri.
Doamna Poroineanu îi știe pe toți de când erau mici. Știe ce jocuri și ce locuri preferă în sală. Îi servește cu cafea, sucuri și chipsuri, chiar și cu alcool, numai că ei nu vin pentru băutură: „A uitat Dumnezeu vinul în raft”, glumește ea și zâmbește.
Pe vremuri se făceau competiții serioase, pe bani. Acum nu mai vin să câștige, vin să se joace de plăcere.

http://edituramateescu.ro/2016/06/unde-au-fugit-bairamurile-de-altadata/

Parangheliile astea au durat câţiva ani buni la rând. Într-o noapte, însă, am cam scrântit-o şi, de atunci, am jurat că nu mai organizez nimic, niciodată, la părinţii mei în casă. Era de un Revelion şi rămăseserăm singuri, în urma aceluiaşi plan diabolic cu „enigmatici şi cuminţi, terminându-şi rostul lor…” Am chemat toţi prietenii, care au venit cu buzunarele pline de bombe, tiribome, petarde şi artificii. Puţea în tot apartamentul numai a sulf şi era un fum, de nu te vedeai om cu om. Muzica urla, pocneau petardele şi noi tropăiam, cum era obiceiul. Eu mă simţeam minunat, dansam, fumam şi beam şampanie cu polonicul. La un moment dat, am luat câteva guri de afinată. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Efectiv m-am făcut pulbere! Mi „s-a tăiat filmul”. Mo şi cu Tătaru’ m-au cărat pe sus, la culcare, apoi s-au matolit şi ei, pe rând.
Când m-am trezit, vacarmul era în toi. Urlete, voci necunoscute, pahare sparte, înjurături. În baie curgea apa. Am intrat în sufragerie şi…Doamne, Dumnezeule mare şi bun! m-am îngrozit. Persoane necunoscute mie, cocalari cu freză, tunşi pierdut la spate şi fete cu sclipici la ochi, mirosind pregnant a deo Fa portocaliu, dansau de rupeau linoleumul pe muzică de manele. Fratele meu, baza şi speranţa mea de viitor, era călare pe pick-up, bea Tequila direct din sticlă şi chiuia ca un cretin. Văru’ Sebi sughiţa într-un colţ, stingher, Grasu’ dormea ca un îngeraş, pictură de Rubens, neterminată. Holbez ochii, strig, mă revolt, dau din mâini ca Ceauşescu la tribună. Nu mă aude nimeni. Mă târăsc, demnă ca o revoluţie eşuată, în bucătărie.

2 Likes

Mișto, abia aștept să citesc tot!

Merg zilnic cu metroul. Și, poate ca mulți dintre dumneavoastră, am și eu tabieturile mele. Nu pot sta cu ochii în gol decît în momentele în care sînt locuită de gînduri fantastice sau lovită de cine știe ce revelație care mă face să visez cu ochii deschiși. În rest, în cea mai mare parte a timpului, citesc cîte ceva. Sau stau pe Facebook. Sau ascult muzică. Sau toate deodată.

3 Likes

Citit săptămâna trecută, plăcut.
Dilema e cel mai stabil tabiet, al meu. Duminica, citesc Dilema, beau ceai și mănânc ceva bun. Foarte burgeois, mă simt! :joy:
În țară, o cumpăram vinerea, după masa, împreună cu Academia Cațavencu și lângă chioșcul de ziare, era o covrigărie. Luam ziarele și o funie de covrigi calzi, 5 cu susan, 5 cu mac. Citeam ziarele, mâncam covrigi și mă simțeam binecuvântată de soartă!
Acum, ciuciu covrigi :cry:

2 Likes

Da, mă regăsesc în articolul acesta.
Oz ca Oz, da’ sa încerce sa citească Fifty shades of Grey în metroul de Pipera la orele de vârf :joy:. Eu am încercat, dar e ca și cum ai face sex în grup.
Imaginati-va.
Citim cel puțin 5 persoane odată aceeași pagină, iar în cartea asta se face sex minim o data pe aceeași pagină :joy:.
Va dați seama? 5-6 persoane lipite una de alta, barbati/femei la un loc, citind aceeași scena de sex, simțind somehow aceeași înfiorare și poate gandindu-se “oare aștia de lângă mine au ajuns la orgasm în același timp”?
Și DA, și pe mine mă enervează cumplit cei care citesc în mers la metrou, în special în pasajul de la P Unirii când e aglomerat.

2 Likes

Eu ma simt cu cititul din mers :joy: Mai ales cum se merge pe aici in pas de melc umar la umar…pai nu las kindle-ul din mana nici moarta :smile:
Mai am pe cineva in casa care mereu bombane “asa ma enerveaza astia ca tine care citesc din mers”. Stai domne ca eu nu deranjez pe nimeni :smile: “zici tu” :smile:

1 Like

Haha, si eu sunt cu cititul din mers. Chiar si in pasajul Unirii la ore de varf cand treceam pe acolo tot cu ochii in carte eram. :nerd_face: Si daca as fi lasat cartea, m-ar fi apucat claustrofobia. Acolo supravietuieste fiecare cum poate :stuck_out_tongue_winking_eye:

2 Likes